MARA - ROMANUL REALIST-OBIECTIV - PLAN DE IDEI

• Incadrare: Aparut in 1906. Romantraditional, realist si obiectiv.
•  Tema: Destinul unei femei pentru care banul inseamna putere si triumf in lume: „... banul e mare putere, eldeschide toate usile si strica toate legile".
•  Titlul: Numele personajului principal, una dintre „energiile" pe care Slavici le face sa triumfe.
•  Structura: Alcatuit din 21 de capitole cu titluri care rezuma evolutia sinuoasa a personajelor.
•  Universul operei:
1.  Coordonate spatiale si temporale: in zona localitatilor Arad, Lipova si Radna, in veacul al XlX-lea.
2.  Momente:
-  Vaduva cu doi copii (Persida si Trica), Mara mun­ceste din greu pentru „saracutii mamei".
-  Din micul negot, femeia aduna bani pentru viitorul acestora.
-  Persida este educata la o manastire catolica din Lipova.
-  Trica devine ucenic la un cojocar.
-  Fata atrage privirile unui tanar (Natl Hubar) cu care se va casatori in taina.
-  Existenta ei ulteriora este zbuciumata, producand nefericirea mamei.
-  Cand Persida are un copil, se instaureaza „pacea si linistea ".
•  Personajul eponim:
-  Numele este al unui personaj biblic, avand semnificatia de „cea plina de amaraciune".
-  Mara schimba aceasta semnificatie, devenind puternica prin bogatie.
-  Dragostea pentru copii, iubirea banului, harnicia, hota­rarea, perseverenta - trasaturi ale personajului.
•  Subiect posibil: Exemplificati modalitatile de caracteri­zare a personajului intr-un text scris de Ioan Slavici.

AMORUL UNEI MARMURE MIHAI EMINESCU REFERAT - COMENTARIU

Poezia a fost publicată în revista Familia din 19 septembrie -1 octombrie 1868, această poezie se înscrie ca început al unei serii de poezii asemănătoare şi conţine deja afirmarea unui misoginism, a cărui substanţă şi termeni se vor îmbogăţi continuu până la sarcasmul din Dalila.
E posibil ca acest titlu : Amorul unei marmure să-i fi fost inspirat lui Eminescu, cum a sugerat-o Bogdan-Duică, de piesa franceză Les filles de marbre a lui Theodor Barriere şi Lambert Thiboust, jucată în 1862 la laşi de o trupă franceză şi reluată în 1863 şi 1868 de trupa Pascali la Bucureşti. Eufrosina Popescu juca desigur un rol în ea. Autorii, voind să dea o replică tezei lui Duimas din Dama cu camelii, susţin că femeile, în ciuda aparenţelor, au o inimă rece, sunt indiferente şi lucide, sunt de „marmură".

Poetul, iubind pe una din aceste creaturi marmoreene, îşi exprimă impetuos resentimentul său : el vrea să fie un rege asirian, să fie Satan sau Dumnezeu şi invidiază leul din deşert, oceanul, vânturile, care pot cel puţim să-şi dezlănţuie turbarea.
El singur n-are pe nimeni căruia să-i destăinuie iubirea sa nebună : destinul a voit ca el să adore o piatră.

In realitate, poezia nu are decât o legătură îndepărtată cu piesa de teatru semnalată de Bogdan-Duică : n-a rămas decât o asemănare de titluri. Şi nici nu e necesar aici să recurgem la opera lui Barriere şi Thiboust : chiar în România, Eminescu putea găsi un model în poezia lui Depărăţeanu Intitulată Â une fille de marbre, apărută în 1861 în culegerea Doruri şi amoruri.
Chiar dacă Eminescu nu este cu totul original în alegerea titlului său, textul redactat e în întregime al

lui. încă din 1866, după Perpessicius, el schiţează prima formă - două strofe de dimensiuni mici, în care exprimă o viziune sceptică asupra gloriei şi imortalităţii -, apoi, tot în acel an, un şir de patruzeci şi cinci de versuri (in strofe de câte trei versuri lungi şi al patrulea redus la un simplu emistih), anunţă din punct de vedere formal textul definitiv.
Suntem surprinşi, studiind această a două schiţă, de inspiraţia care o animă : violenţa susţinută, exprimată într-o serie de sarcasme pare a nu avea nici o legătură cu poezia publicată Amorul unei marmure, desigur violentă şi ea în primele strofe, dar care se continuă apoi cu o anumită tandreţe.

In realitate, ni se oferâ ocazia de a reţine în esenţă, din această epocă a vieţii sale, un procedeu al compoziţiei întâlnit de multe ori apoi la Eminescu : prima dată poetul aşterne pe hârtie schiţe inspirate fie de personaje simbolice, fie teme filozofice foarte generale privind destinul omului şi al universului. E vorba de drame, imense fresce, de poeme ciclice. Dar ele nu sunt decât începuturi. Din monumentul în construcţie, Eminescu ia anumite materiale şi le exploatează compunând o operă de dimensiuni reduse. Acest al doilea moment al creaţiei sale se caracterizează printr-o mare libertate : poezia de mici dimensiuni, extrasă de pe şantierul monumental, nu e strict fidelă nici în spirit, nici ca formă proiectului iniţial.

Ea păstrează totuşi o trăsătură - şi chiar acesta e scopul exegezelor pe care le întreprindem în această lucrare : să vedem legătura care uneşte a doua redactare de prima, pe de o parte, - să arătăm, pe de altă parte, cum redactarea a doua a căpătat originalitate, cum momentul nou se distinge de momentul încercării din care a rezultat.
Acest fel de investigaţie e uneori greu de realizat. Aici însă nu există nici o dificultate : Amorul unei marmure apare în ansamblu ca un fragment desprins dintr-un poem semiepic, senul iric, care ar fi avut drept erou pe Horia. Desigur nu e vorba de Horia, personaj istoric, revoluţionar ardelean executat pe roată în 17853. E vorba de un nou Horia, un personaj mitic, creat după plac, de poet, după propriul său model : este fratele lui Mureşan, al lui Sarmis sau al Dacului, personaj pe care-l vom cunoaşte curând. El n-are nimic istoric ; e un împrumut de nume pentru poet -ân companie cu alte personaje de care se leagă în chip bizar într-o notă înseilată pe o variantă a poeziei Amicului Filimon Ilia - La ce trilogie se gândea poetul ? Şi cât de surprinzătoare este juxtapunerea acestor trei nume ! Un gra-matician de la Blaj, un şef al revoluţiei ardelene, un liric latin.

Toţi trei sunt reuniţi sub epitetul comun de nehunul de amor, iar această formulă foarte curioasă reapare ici şi colo în manuscrisele acestei epoci, ca o obsesie. Astfel că suntem tentaţi să clasăm ciornele grupate în jurul Amorului unei marmure sub acest indice general : „amorul nebun, eroul devenit nebun din dragoste excesivă" . Şi într-adevăr, acest cuvânt-cheie  nebun îl  regăsim  într-o încercare din  aceeaşi
 Adevăratul Horia inspiră lui Eminescu, cam în aceeaşi epocă, o poezie de unsprezece   distihuri   în care   Carpaţii, vechii munţi, joacă rolul principal şi recunosc pe răzvrătiţi   drept stăpân al lor : „Nalţi suntem noi munţii - zice - un vechi Carpat, Dar el e mai mare, că ni-i împărat."

 E desigur frapant faptul că acest cuvint nebun, caracterizează un erou revoltat, din primele ciorne în versuri, pe care Perpessicius le leagă de poezia discutată. Astfel citim în ms. 2258, 222 v, după două strofe despre glorie şi nemurire, la care am făcut aluzie mai sus, aceste două versuri izolate :
„Cind lumea otrăvită zvirlind cu petre-n mine Va rlde d-un nebun..."
Aceste strofe, scrise pe foi deteriorate de o lungă purtare în buzunar, sunt considerate de Perpessicius vecine, prin scris, cu anumite variante la Amorul unei marmure.
Citim în strofa 10 versurile:
„Mormânt era odată şi naţia română Fiinţa cea nebună fu Horia al meu Ce arunca in hohot cu fulgerul în mină Blăstem lui D-zeu."
Epitetul surprinde într-o încercare poetică de inspiraţie patriotică în care Carpaţi, Dacii şi Libertatea, „copilă răpitoare", joacă roluri principale, simbolice. Astfel, în aceeaşi epocă, redactând o poezie de dragoste destinată tiparului şi o schiţă de poem naţional, Eminescu era obsedat de această noţiune de „nebunie".

Această primă constatare ne împiedică să dăm formulei nebunul meu amor din versul 14 din Amorul unei marmure sensul convenţional şi banal cărura i-ar corespunde în franceză „fol amour" (amor nebun). De altfel, expresiile vecine : cumplita mea durere, îndeosebi, şi tonul general al bucăţii, ţinând cant chiar de exagerarea romantică, trădează o violenţă şi un sarcasm care depăşeşte cu mult valoarea curentă a expresiei „amor nebun".
Trebuie deci să mergem mai departe în aceeaşi direcţie, adică să analizăm, în măsura posibilă, motivele care fac din Horia o „fiinţă nebună", încercând să înţelegem cum Eminescu, asimilându-se eroului său, participă la furia şi nebunia lui.
In ansamblu, în pasajul pe care l-am citat, „blestemul" contra lui Dumnezeu are de ce să ne surprindă. Cel oare-,l rosteşte e un Horia imaginar, Horia al meu - zice poetul -, iar nu curajosul revoltat ardelean care nu era deloc un filozof ateu.

Pentru ce acest blestem ?
Răspunsul ne e dat în manuscrisul 2259, 255-255 v, premergător Amorului unei marmure, în care cu-vântul blăstem şi verbul a blăstema apar în vecinătatea unor expresii de o violenţă susţinută :
„Eu viu să cer nu viaţă, amor şi fericire, Nu... ură şi blăstem"
declară personajul căruia îi dă cuvântul poetul. Cui se adresează el ? Se pare că femeii iubite. Şi de ce-i cere el ură ? Explicaţia e în versurile 23-24 :
„Eu nu cer decit ura-ţi, să ştiu însă în fine Câ-un gând d-al tău e-al meu."
Dacă poetul cere astfel ura din disperarea de a nu fi obţinut dragostea este nu numai pentru a pune stăpânire pe o parte cel puţin din fiinţa iubită, adică pe acea parte în care fiinţa îl detestă, ci şi pentru ca ceilalţi, şi în speţă femeea iubită, să fie la unison cu ura lui proprie. Căci el e plin, într-adevăr, de ură. Are blestemul în inimă (vers 4), blestemă universul întreg şi fericirea lumii din cauza nenorocirii sale. Această imprecaţie culminează ou strofa 4 :
„Urâsc întreaga lume c-o patimă atee Urăsc o mea fiinţă, urăsc inima mea Aş blăstema pe mama fiindcă e lemee Femeea ca şi ea."
Ură fără margini şi care nu cruţă nici pe Dumnezeu, nici ceea ce omul are mai sfânt, mama sa, acesta-i paroxismul provocat de disperarea iubirii în omul îndrăgostit de o femeie indiferentă, ca marmura.
Disperare lucidă, care se poate legitima prin motive clare. Căci citim, într-adevăr, în strofa următoare :
Sunt rău tiindcă mintea îmi seacă de turbare Că nu am neci un atom din ensu-i diafan Neci însuşi o privire, fie omaritoare Neci partea lui Satan.
Aceste două strofe au dispărut din versiunea definitivă, - care are multe atenuări, dacă o comparăm cu această ciornă. Dar acest ansamblu de gânduri şi sentimente paroxistice, Eminescu nu l-a abandonat niciodată. Trebuie să credem chiar că, dimpotrivă, forţa şi coerenţa lui i s-au impus ca manifestări de mare valoare lirică.

Intr-adevăr, în încercarea de dramă intitulată Mira, pe care Perpessicius o publică la nivelul variantelor bucăţii Melancolie7, regăsim aceeaşi temă îmbogăţită cu toate implicaţiile sale : în actul I, scena IV, Ştefan destăinuie lui Maio iubirea sa pentru Mira, Era fericit, dar într-o zi el zări pe Mira, tânăra fată :
„Pin' te-am văzut, o Mira... pin' te-am văzut în ţaţă, înger cu sin de piatră, cu diadem de gheaţă..." 8
Acest „sân de piatră" ne duce imediat cu gândul la Amorul unei marmure, iar certitudinea de a nu avea parte, în nici un fel, de fiinţa iubită e analizată şi aici, prin personajul imaginar Ştefan, dar într-o formă mai căutată, mai circumscrisă :
„...O lume, cer şi fire
Au cântecu-i, visarea-i, o lacrim'-, o privire Şi-n lumea asta-ntreagă sunt eu şi numai eu Ce n-am nici o atomă din tot cugetul său. Şi tocmai de-asta mintea îmi seacă de turbare Căci n-am neci o privire fie omorâtoare Căci nu am neci un atom din ensu-i diafan Neci partea nopţii palizi, neci partea lui Satan." '

Blestemul contra lumii şi contra mamei se exprimă într-o formă asemănătoare :
„De-aceea urăsc lumea c-o patimă atee Ş-aş blăstăma pe mama, fiindc-a fost femeie Femeie ca şi dânsa..." 10
Această îngrozitoare Imprecaţie pare de fapt a fi cea mai adecvată pentru poet, când vrea să atingă punctul culminant al revoltei nepioase. Şi nu ne depărtăm de tema noastră semnalând că în Rugăciunea unui dac găsim acelaşi blestem pe buzele unui personaj care, şi el, cum vom vedea, trăieşte un violent resentiment faţă de femeia iubită. Rugăciunea unui dac ne va apărea drept poemul în care Eminescu atinge treapta cea mai înaltă a impietăţii şi sacrilegiului antireligios. Paroxismul revoltei atee coincide în lirismul lui Eminescu cu imprecaţia contra unei mame :
„Pin' ce-oi simţit
Că pot să-mi blestem mama pe care am iubit-o".

AstfeJ, ne găsim în faţa unui sistem de idei şi de imagini care formează un bloc şi a căror coerenţă e deja solidă în 1868. Odată cu redactarea acestei poeme, convenţională în aparenţă, cu străluciri excesive, care este Amorul unei marmure, apare - împinsă în umbră, dar prezentă - o temă esenţială a lirismului eminescian : revolta atee născută din disperarea iubirii.
De ce natură este acest amor pasionat şi decepţionat ?
Ceea ce izbeşte în general, îndată ce încercăm să-i prindem caracterul, este nuanţarea întrucâtva a reântoarcerii la sine, ca un fel de egoism. Pasiunea pe care o încearcă omul pentru femeia marmoireană şi regretul pentru răceala ei se complică cu sentimentul de a fi micşorat, redius, pierdut în acest dispreţ glacial. Dimpotrivă, dacă femeia ar răspunde la atâta iubire, nu numai că ea ar avea de câştigat, fiind glorificată pentru totdeauna, atingând nemurirea, dar mai mult : poetul şi-ar simţi propriul său geniu crescând la infinit. Citim în Mira :
„O ! de m-ar iubi Mira, de m-ar iubi atunce M-aş iace-o lilomelă ce dntâ-n sunte lunce, M-aş lace-un poet înger dintr-un tiran de fier Ce înnegreşte lumea sub cel mai senin cer."
La fel, în ciornele pentru Amorul unei marmure citim (ms. 2259, 255-255 v.) :
„Căci eu nu cer iubire, c-atâta bine
M-ar face dintr-un atom egal cu D-zeu." 12

in ciorna 2262, , schimbările promise poetului de certitudinea iubirii sunt şi mai extravagante. Pare că o contaminare cu tema Horia a avut loc, orientând triumful sperat în sensul satanismului atotputernic, într-adevăr, „iubirea sfântă" a femeii ar da omului forţe suficiente pentru a deveni un blestem. Formula e stranie. O regăsim în strofa 9
„Prin sunta ta iubire aş fi blăstemul mare Ce vâjie-n abisuri a demonilor chor Părind suflet de tunet un gând de răsbunare Archangel de omor."
Această strofă 33-36, cu o semnificaţie neprecisă Ia prima lectură, conţine unul din acele grupe de cuvinte-cheie care permit adesea să stabilim legături lămuritoare de la un text la altul. Este grupul Archangel de omor care pare în mod cert să chinuie pe poet în acea epocă.

Astfel, Carpatul revărsându-şi lava sa arzândă pe fruntea apărătorilor libertăţii, Horia va apărea în lumină, - sau cel puţin statuia lui
Recunoaştem în aceste încercări lirice începutul unei opoziţii, care se va arăta curind fecundă, între geniul binelui şi geniul răului, personificate în fiinţe supranaturale sau mitologice, cele două categorii aflându-se uneori amestecate, ca în Venere şi Madonă. Pentru moment „iubirea sfântă" se opune arhanghelului morţii, sau acelaşi personaj asumă, într-o manieră ambiguă, natura celor doi îngeri ostili, putând deveni în acelaşi timp Satan şi Gavril 14.
Suntem aici la sursa primară a ceea ce am numi „angelogia eminesciană", temă atât de bogată şi atât de personală, încât nu putea fi explicată în geneza ei printr-o simplă influenţă a creaţiilor romantice din Occident.
E important de observat că poema Amorul unei marmure, desprinsă din ansamblul primitiv de care ţinea, nu mai păstrează deloc urmele acelui sarcasm ucigător, nici revolta smintită, - disproporţionată prin violenţă ei faţă de cauza care a provocat-o : răceala unei femei.

La fel, în proiectul   dramei   Mira   formula   reapare,   -   de   data   asta  rostită de   un   personaj   feminin,   Mira   însăşi.   într-adevăr,  citim  în sumarul actului V o  menţiune dintre cele mai curioase. Suntem  în momentul  când   Mira   otrăveşte   pe   Ştefan.  „Beat de otravă şi de iubire", Ştefan se apropie de ea, dar tânăra fată îi  smulge  pumnalul,  îi  spune că   ea   intră   la   mănăstire  strigând :   Un  pas  înainte  şi  te  omor  cu  pumnalul  tău ! Câteva clipe mai târziu, Ştefan moare şi ea îl întoarce, mort, cu faţa la   pământ.  Eminescu scrie în  paranteze : Sunt îngerul omor. Şi  aici uciderea  e asumată de un personaj  cu dublu caracter : de erou patriot, pe de o parte (moartea lui Ştefan permite triumful veritabilului moştenitor al lui Ştefan cel Mare, - Petru Rareş), iar pe de altă parte de erou romantic, copleşit de pasiune şi de grijile vieţii.
Mai întâi, tânguirea e a poetului însuşi, nu a unui personaj fictiv. Apoi ea e îndulcită, - satanismul se atenuează în folosul visului elaborat de poet, al a-cestei grandori sperate de el şi al glorificării promise femeii, dacă ea consimte să-l iubească, aşa cum el o iubeşte.

Astfel, de la şaisprezece ani, tânărul Eminescu visa acest fel de divinizare care l-ar fi ridicat deasupra lui însuşi şi i-ar fi permis să imortalizeze, printr-o anumită revenire, femeia care l-ar fi iubit. Dorinţă iluzorie. Mulţi ani mai târziu, o poezie ca Pe lingă plopii fără soţ va măsura intervalul pe care viaţa însăşi 1-a trasat între visurile tinereţii şi decepţiile maturităţii.

ALEXANDRU LAPUSNEANUL DE COSTACHE NEGRUZZI REFERAT

Alexandru Lăpuşneanul - nuvela istorica
Alexandru Lăpuşneanul este una dintre cele mai frumoase nuvele din literatura romînă. Cuiegînd informaţii istorice din cronica lui Grigore Ureche, scriitorul ne transpune într-o epocă zbuciumată din istoria Moldovei. 

Tema şi subiectul nuvelei 

Tema nuvelei o formează conflictul dintre domnitor şi boieri în cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564—1569). 
Lăpuşneanul, trădat de boieri în prima sa domnie, se întoarce în ţară cu ajutor turcesc. încercarea boierilor de a-1 convinge să renunţe la tron se izbeşte de neclintita hotărîre a fostului domn („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu"). 

Ocupînd din nou tronul Moldovei, se arată neînduplecat faţă de boieri, pe caro îi pedepseşte cu asprime. Cuvintele ameninţătoare („Ai să dai samă, doamnă!"), adresate de soţia unui boier ucis, determină intervenţia zadar­nică a doamnei Ruxanda pe lîngă crudul domnitor. 
Atraşi într-o cursă la palatul domnesc, 47 de boieri sînt omorîţi din porunca lui Alexandru-vodă. In acest timp poporul adunat în faţa palatului cere pe Motoc („Capul lui Motoc vrem"), care piere ucis de mulţime.
Repro­ducem mai jos un fragment din acest capitol (al III-lea) : 

„Mulţi lefecii pieriră, dar în sfîrşit nu mai rămase nici un boier viu, Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet. In lupta şi trînta aceasta, masa se răsturnase: ulcioarele se spărseseră, şi vinul ames­tecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. 
O dată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără de veste de soldaţi, plecară pe fugă. Puţini care scăpară cu viaţă, apucîntl a sări peste ziduri, dase larmă pe la casele boierilor ; şi invitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul, şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii ameţiţi de beţie făceau numai o slabă împotrivire. Gloata se întărită din mult în mai mult. 
Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vor şi ce cer ? Armaşul ieşi. 
- Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii. şi am scăpat ţara de o aşa rîie ? 
- Măria ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan ; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre măria ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei tale au apucat mai-nainte, şi ai făcut bine că i-ai tăiat: pentru că... fiindcă... era să... 
- Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Motoc, care se învălmăşea în vorbă. îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoti şi dumneata ? 
- Aşa, aşa, să-i împroaşte cu tunurile; nu-i vreo pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au pierit atîţia boieri. Da, să-i omoare de istov. 
- M-aşteptam s-aud asemenea răspuns, zise cu ojerire Lăpuş-neanul, dar să vedem întîi ce vor. 

, In vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi. făcînd semn, strigă : Oameni buni! Măria sa vodă întreabă ce vreţi şi ce cereţi şi pentru ce ati venit aşa cu zurba ?
Prostimea rămase cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce a venit şi ce vrea. începu a sa strînge în cete. cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. In sîîrşit, începură a striga :
- Să micşureze dăjdiile ! Să nu ne zapciască !
- Să nu ne mai împlinească ! - Să nu ne mai jăfuiască !
- Am rămas săraci! - N-avem bani ! - Ni i-au luat toţi Motoc !
- Motoc! - Motoc ! - El ne beleşte şi ne pradă !
- El sfătuieşte pre vodă ! - Să moară !
- Motoc să moară ! Capul lui Motoc vrem !
Acest din urmă cuvînt găsind un eho în toate inimile, fu ca o scînteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: capul lui Motoc vrem.
- Ce cer ? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre ar-maş intrînd.
- Capul vornicului Motoc, răspunse.
- Cum ? Ce ? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şarpe; n-ai auzit bine, fărtate ! Vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste! Ce să facă cu capul meu ? Tţî spun că eşti surd : n-ai auzit bine!
- Ba foarte bine. zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici.
In adevăr, ostaşii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare : Să ne deie pre Motoc ! Capul lui Motoc vrem !
- Oh ! păcătosul de mine ! strigă ticălosul. Maică preacurată Fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!... Dar ce le-am făcut eu oame­nilor acestora ? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai avea zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!... Dar. milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii !... Să moară toţi ! Eu sînt boier mar-e : ei sînt nişte proşti!
- Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece ; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat ? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea nici mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele' şi mai pe urmă lăsîndu-mă şi trecînd în partea Tomşei.
- Oh! nenorocitul de mine! strigă Motoc smulgîndu-şi barba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. Incai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupî-neasa şi de copilaşii mei! lăsati-mă să mă spovăduiescl

Şi plîngea, şi tipa, şi suspina.
- Destul ! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere ! Fii romîn verde. Ce să te mai spovăduieşti ? Ce-ai să spui duhovnicului ? Că eşti un tîlhar şi un vînzător ? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luati-1 de-1 daţi norodului, şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexan-dru-vodă celor ce pradă tara.
îndată armaşul şi căpitanul de lefecii începură a-1 tîrî. Ticăitul boier răcnea cit putea, vrînd să se împotrivească ; dar ce puteau bătrî-neie lui mîni împotriva acelor braţe zdravene care-1 trăgeau! Vrea să se sprijinească pe picioare, dar se împiedica de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. In sfîrşit puterile îi slăbiră şi sateliţii tiranului, ducîndu-1 pe poarta curţii, mai mult mort uecît viu, îl îmbrînciră în mulţime.
Ticălosul boier căzu în braţele hidrei acesteia cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăţi.
- Iată cum plăteşte măria sa Alexandru-voda, Ia cei ce pradă tara ! ziseră trimişii tiranului.
- Să trăiască măria sa vodă ! răspunse gloata. Şi mulţămindii-se ele astă jertfă, se împrăştie.
In vreme ce nenorocitul Motoc pierea în acesl fel, Lăpuşneanul porunci să se rădice masa şi să siringă facîmurile ; apoi puse să rateze capetele ucişilor şi trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luînd capetele Ie aşeză în mijlocul mesei pe încet şi cu rinduială. puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe ale celor mai mari dea­supra, după neam şi după ranguri, pînă ce făcu o piramidă cl.e patruzeci şi şepte de căpătîne, vîrful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare. Apoi, spă.'îndu-se pe mînî. merse la o uşă lăturalnică, trase zăvorul şi drugul de lemn care o închidea şi intră în apartameniul doamnei.
De Ia începutul tragediei acesteia, doamna Ruxanda, neştiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijată. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce se auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieşeau din apartamentul lor şi slujnicele nu puteau a se risca în mijlocul unei oştimi ce nu cunoştea ce este disciplina. Una din ele mai îndrăzneaţă, ieşind, auzise vorbă, că este zurba asupra lui vodă, şi adusese această veste stăpînei sale.
Buna doamnă, temîndu-se de furia norodului, era spăriată, şi cînd a intrat Alexandru, a găsit-o rugind u-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lîngă dînsa.
- A ! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd ! Mi-au fost tare frică.
- Pentru aceea, precum ti-am făgăduit, ţi-am gătit un leac de frică. Vină cu mine. doamnă.
- Dar ce ţipete, ce strigări se auzeau ?
- Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniştit. Zicînd aceste, luă pre Ruxanda de mînă şi o aduse în sală.
Intru vederea grozavei privelişti, ea slobozi un ţipet straşnic şi leşină.
- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zîmbind; în loc să .se bucure, ea se sparie. Şi Iuînd-o în braţe, o duse în apartamenturile ei.

Apoi înturnîndu-se iarăşi în sală, găsi pro căpitanul de lefecii şi pre armaşul aşteptîndu-L
- Tu pune să arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele lor să le înşire pe zid, zise leîeciului. Iar tu, adresîndu-se către armaş, să-mi pui mîna pe Spancioc şi pe Stroici.
însă Stroici şi Spancioc erau acum departe..."
In ultima parte a nuvelei (capitolul al IV-lea), Lăpuşneanul, grav bol­nav, roagă să fie călugărit, dar revenindu-şi din leşin şi văzîndu-se îmbrăcat în rasă monahală, se înfurie şi ameninţă cumplit pe cei ce i-au îndeplinit dorinţa („De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu").Ingrozită de atitudinea lui Alexandru Lăpuşneanul, Ruxanda doamna, la îndemnul boie­rilor Spancioc şi Stroici, îl otrăveşte.

Însuşirile artistice ale nuvelei 
Acţiunea nuvelei impresionează prin realismul şi dramatismul ei. Scriitorul, stăpîn pe arta compoziţiei, ştie să selecteze faptele, oprindu-se la episoadele cele mai caracteristice legate de viata personajului principal. Materialul literar este astfel orînduit, încît cele patru părţi ale nuvelei par a fi actele unei drame ce se petrece sub ochii noştri. Momentele acţiunii se succedă într-un ritm viu, povestirea este captivantă. Elementele descrip­tive sînt puţine : acelea strict necesare pentru fixarea cadrului şi crearea atmosferei.
Consideraţii de ordin artistic au impus scriitorului unele abateri de la izvorul său istoric. De pildă, cronica lui Ureche ne informează că Motoc a pierit la Liov, pe cînd în nuvela lui Negruzzi el are sfîrşitul cunoscut. Nuvela ar fi pierdut din valoarea ei artistică dacă s-ar fi transformat într-o simplă reconstituire istorică.
Stilul nuvelei se caracterizează prin sobrietatea mijloacelor de expresie. Fraza, lipsită de podoabe stilistice, exprimă ideile concis şi cu multă precizie. Uneori, pentru a transmite cu mai multă vigoare ideile, scriitorul folo­seşte un stil metaforic. Astfel. Lăpuşneanul spune boierilor : „Voi mulgeţi laptele tării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi". Sau, mai tîrziu : „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!"
Violenta de limbaj a lui Alexandru Lăpuşneanul exprimă cumplita mînie de care este cuprins atunci cînd observă că a fost călugărit: „Boaită făţarnică... tacă-ti gura ; că eu care te-am făcut mitropolit, eu te dezmitro-polesc", se adresează el şefului bisericii. Iar referindu-se la soţia şi copilul lui, spune: „Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu tîncul ei".
După ce Lăpuşneanui a fost îmbrăcat în rasa monahală, mitropolitul i se adresează ca unui simplu călugăr, pe care poate să-] admonesteze: „Nenorocite, nu huli!... uiţi că eşti în ceasul morţii! Gîndeşte, păcătosule, că eşti monah !"
Mitropolitul se fereşte s-o sfătuiască de-a dreptul pe Ruxanda ca să-şi ucidă soţul. Ipocrizia acestui ierarh al bisericii este sugerată cu multă fineţe: „Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea. Domnul Dumnezeu să te povătuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn şi pre cel vechi Dumnezeu să-! ierte şi să te ierte şi pre tine".
Atmosfera epocii este realizată prin descrieri (ca, de exemplu, descrie­rea îmbrăcămintei lui Lăpuşneanul) şi prin folosirea expresiilor arhaice (cuvinte : „de isnoavă", „felendreş", „junghi", „cabanită", „dvoria", „pre"; inversiuni verbale arhaice : „izbînui-vom". „pus-ai", „închipuiască-şi" ; între­buinţarea formei vechi a auxiliarului au la persoana a IlI-a singular : „Veve­riţă... nu s-au ascuns", „Cum au fost oblăduirea mea?").
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul este, prin realismul ei, prin măiestria construcţiei, prin dramatismul naraţiunii, prin precizia stilului un adevărat mode! al genului, una din operele clasice, care şi-a cîştigat un loc de frunte în istoria literaturii noastre. 

AFARA-I TOAMNA MIHAI EMINESCU REFERAT - COMENTARIU

Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 in Convorbiri literare, "Afara-i toamna...", "Sunt ani Ia mijloc...", "Cand insusi glasul...", formeaza un triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta, surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent literar ivit la orizont, simbolismul.

La 1 octombrie 1879 apar în Convorbiri literare şapte poeme de Eminescu, dintre care trei sonete : Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul ; două poezii : Freamăt de codru, unde melancolia iubirii se îmbină cu regretul naturii pierdute, şi Revedere, un delicios poem în formă de baladă populară ; Foaia veştedă, o adaptare după Lenau, şi, în sfârşit, Despărţire, un poem de adio unde regăsim, într-un fel, amărăciunea şi disperarea din Rugăciunea unui dac.

Cele trei sonete formează un ansamblu. Perpessicius (II, p. 119) afirmă că ele sunt o expresie a aceluiaşi moment psihologic şi că provin din „aceeaşi plasmă comună". Toate trei exprimă, cu câteva nuanţe de detaliu, nostalgia imperioasă a femeii iubite. Ea este adusă în prezent printr-un efort de imaginaţie şi de dragoste, dar aceasta numai pentru a dispare
Eminescu ar fi scris în 1886 Veronicăi că pe toate versurile din Atât de fragedă, din De cate ori, iubito..., din Lasă-ţi lumea ta uitată şi din Şi dacă ramuri bat in geam ar trebui citit : „Sunt al ei..." (Perpessicius, II, 
imediat şi a-l lăsa pe poet într-o stare de emoţie şi de deznădejde.

Afară-i toamnă, la fel ca Noaptea şi ca Singurătate, evocă poezia unui interior călduţ : afară vântul suflă, e toamnă, frunzele cad. Iar tu, tu citeşti scrisori... Aceste scrisori ajută la retrăirea unei vieţi într-un singur ceas. Timpul trece şi poetul, dormitând, se gândeşte la zâna Dochia ; ceaţa nu încetează să crească în jurul lui... Dar deodată, foşnetul unei rochii, sunetul unui pas, străpung liniştea. Mâini subţiri şi reci acoperă ochii visătorului solitar.

Acest prim sonet, foarte bogat în emoţie lirică, conţine eminente calităţi de formă : Eminescu are grijă îndeosebi de rime. Fiecare cuvânt rodeşte. Stilul este plin şi ferm. în plus, un fel de necesitate internă pare să determine înlănţuirea strofelor : citirea scrisorilor vechi, visarea la gura sobei, evocarea zânei Dochia, apoi a femeii iubite marchează momentele acestei „nopţi de toamnă", Nici un detaliu nu este de prisos. Ansamblul este tratat cu un fel de austeritate, de tensiune, pe care nu le anunţau primele variante ale poemului.

Perpessicius publică patru manuscrise. De la unul la celălalt, se poate urmări o tendinţă constantă spre rigurozitate. La început, se pare că Eminescu nu a vrut  să-şi   situeze  dintr-odată  opera  într-un   „climat"
Se cuvine sâ notăm că cele şapte poeme apărute în octombrie au fost trimise la laşi în perioada dintre moartea lui Ştefan Micle şi călătoria Veronicai la Bucureşti. Ele au fost definitivate în timpul acestor săptămâni în care poetul, ştiindu-şi iubita liberă în urma morţii soţului ei, schiţează planuri de viitor : planuri de căsătorie şi chiar de convertire la catolicism, pentru ca mariajul să fie mai durabil ! Este imposibil ca starea de spirit a lui Eminescu să nu fi exercitat nici o influenţă asupra textului celor şapte poeme ale sale (ştim că prima lor redactare este făcută cu mai mulţi ani în urmă), dacă nu în esenţă, cel puţin în alegerea unei ciorne sau alteia înainte de a o definitiva.

Sonetul pare astfel format din două elemente juxtapuse în mod destul de gratuit. Mai târziu, Eminescu, conştient de această stângăcie, îşi va începe poemul printr-o aluzie la anotimpul trist care împrumută melancolia sa meditaţiei visătorului. în timp ce manuscrisul 2260, 238, din 1879, debutează prin aceste cuvinte :
„Afară-i iarnă, viscol..." 

textul definitiv înlocuieşte iarna cu toamna, anotimp romantic, prielnic stărilor de apatie şi de retragere în sine...
Eminescu a păstrat până la capăt breşa din versul 7, această reluare a mişcării prin conjuncţia „dar". In textul definitiv însă, cititorul nu mai încearcă sentimentul penibil că începe o nouă desfăşurare. Dimpotrivă, scăldate în aceeaşi atmosferă de tristeţe, diversele ocupaţii ale poetului se înlănţuie una după alta ca într-un fel de progresie naturală : citirea scrisorilor, apoi meditaţia asupra vieţii care s-a scurs şi, în   sfârşit,  somnolenţa visătoare la gura sobei.

Să  notăm, de asemenea, că Eminescu renunţă  la unele versuri   care  conţineau   detalii   fără  îndoială   prea   prozaice.   In manuscrisul 2268, 14-15 el scrisese :
„Astfel mă-ncurc de voie-n dulci nimicuri De muşti mă apăr, cari zboară roată..."
Reclădit cu mai multă rigurozitate, debarasat de unele uşoare trivialităţi, sonetul I, aşa cum îl publică Eminescu, capătă la Bucureşti o semnificaţie pe care nu o avea încă la data primei variante. Accentul e pus mai mult pe scurgerea timpului şi pe minunata vrajă  a  amintirii  care într-o  oră  ne  redă  o viaţă.

O variantă a aceluiaşi vers 6, publicată în „subsol" de Perpessicius, conţine acest detaliu şi mai pitoresc :
„Sau prind o muscă care zboară roată..." Perpessicius face o apropiere între aluzia la muşte şi o aluzie analogă, care se găseşte la începutul unei variante din Atât de fragedă (ms. 2262, 36 v). Este cert că zborul muştelor şi bâzâitul lor iau în acest fragment O, tăceţi o semnificaţie simbolică foarte clara : este vorba de un roi de visuri, din care răsare chipul femeii iubite. O variantă de „subsol" confirmă interpretarea noastră :

„O   tăceţi...   n-auziţi   (voi)   zborul  cel  uşor  de  visuri  multe Abia zbârnâie subţire ca şi zborul unei muşte." Dar   nu   trebuie   să   împingem   prea   departe   această   apropiere.
In varianta în discuţie a poemului Afară-i toamnă, muştele nu mai sunt simbolul visurilor : ba dimpotrivă, poetul le alungă şi se apără de ele.
E mai bine să credem că Eminescu, în primele schiţe ale poemului său, voia pur şi simplu să se descrie pe sine sub trăsăturile unui visător lipsit de ocupaţie şi nonşalant - un visător care fumează la gura sobei şi care pică de somn fără ca gestul său de a se apăra de muşte să aibă vreo valoare simbolică.

In manuscrisul 2261, 139, citim în versurile 7-8 : „Dar şi mai bine-i când afară-i zloată Să stai fumând la foc..."
Deja compunând poemul Singurătate  (sonetul Afară-i toamnă ne pare a fi o simplă reluare, mai scurtă, mai concentrată a acestuia), în care e zugrăvit acelaşi tablou de interior :   o   cameră   călduţă,   prielnică   visării,   -   Eminescu   adăuga decorului fumul ţigării sale: 

„Intre degete ţigara Eu mă uit atunci la foc"
Dar el a renunţat, în redactarea definitivă a ambelor poeme, la acest detaliu prea familiar.
 „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci   nimicuri"  în loc de : „Astfel pierdut de voie-n dulci nimicuri".
 „Şi într-un ceas gândeşti  la viaţa toată"  în  loc de : „Şi-ţi aminteşti pe rând viaţa toată".

Ultimul terţei nu mai e simpla chemare a unui gest graţios, a unei „surprize" familiare şi încântătoare, ci un fel de evocare în sensul exact al termenului : visul poetului suscită, prin intensitatea sa, apariţia tinerei femei. Halucinaţia este completă şi ochii, închişi, simt atingerea iluzorie a  mâinilor subţiri  şi  reci.
Celelalte două sonete vor dezvălui că era vorba aici de o simplă viziune, de o fantomă. 

Amândauâ vor exprima acelaşi regret, aceeaşi implorare şi vor sta mărturie disperării în care absenţa iubitei îl aruncă pe poet.
Sonetul face glorie literara incepand din secolul al XIII-Iea, strabate intreaga Renastere si ajunge in clasicism si in romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat.

FLOARE ALBASTRA - MIHAI EMINESCU - REFERAT

   FLOARE ALBASTRA  - MIHAI EMINESCU - REFERAT

Poezia FLOARE ALBASTRA a aparut în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.
Poezia are ca motiv "floarea albastră", un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.

 

Motivul "florii albastre" mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă.
. Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcuta de Eminescu despre împrumutarea acestui motiv literar, (George Calinescu susţine că este imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de existenţa acestuia în literatura germană, cu care a intrat în contact în timpul studiilor de la Viena şi Berlin.

Motivul titlului .
Motivul "Florii albastre" se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică la acesta împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cândva, cu speranţa acestei împliniri. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "Florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
La Eminescu motivul "florii albastre" semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a "Florii de nu-mă-uita", simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.
Poezia "Floare albastră" face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii de dragoste, această creaţie este îmbogăţită cu profunde idei filozofice, care vor căpăta desăvârşire în poemul "Luceafărul".

 

Tema poeziei O constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini, idee exprimata de ultimul vers al poeziei: "Totuşi este trist în lume".

Structura poeziei 
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului.
In primele trei strofe apare domeniul cunoasterii, de la geneza ('intunecata mare') pana la un intreg univers de cultura ('campiile Asice') si creatie ('piramidele-n-vechite'). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea acestui vast spirit care nu isi poate realiza idealurile in lumea telurica. Reflectiile din strofa a 4-a presupun consimtamantul vremelnic al poetului la chemarea iubirii: 'eu am ras, n-am zis nimica'. Concluzia este, in final, raportata la intreaga existenta a poetului: 'Si te-ai dus dulce minune / Si-a murit iubirea noastra'. Repetitia 'Floare-albastra! floare-albastra!' subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate.
In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: 'Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul / Mi-oi desface de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura'. Epitetele 'frumoasa', 'nebuna', 'dulce', cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.
Invitatia la iubire se realizeaza intr-un cadru rustic, ce aminteste de pastelurile lui Alecsandri, dar si de 'Sara pe deal' sau 'Dorinta'.

Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton sagalnic, intim: 'Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?', 'S-apoi cine treaba are?'. Pornind de la forme populare: 'Mi-oi desface', 'Sa-ti astup', se ajunge la efecte de ordin artistic rafinat, ca in inversiunile: 'de-aur parul', 'albastra-mi dulce floare'.
Strofa a patra este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei, lubita este "mititică" şi, deşi poetul recunoaşte că "ea spuse adevărul", se desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericii cu acest fel de iubire, enunţată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-am zis nimica".
Monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlociii naturii, ale cărei elemente specifice liricii eminesciene (codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile) sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor:

"Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prâvale
In prăpastia măreaţă."

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o notă de veselie, se
constituie într-un adevărat ritual:

"Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă.
Eu pe-un fir de romanită
Voi cerca de mă iubeşti.

De mi-i da o sărutare
Nime-n lume n-a să ştie,
Căci va fi sub pălărie
-Ş-apoi cine treabă are!

Şi de-a soarelui căldura
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul
Să-ţi astup cu dânsul gura . 

Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara
Mi-i tinea de subsuoara
Te-oi tinea de dupa gat.”

De remarcat faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reiese şi emoţia întâlnirii ("Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul").
Ulcea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, idee întâlnită şi în alic poezii erotice, este accentuată şi în aceste versuri ("Căci va fi sub pălărie"; "Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?").

Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare ("Te-oi ţinea de după gât"; "Ne-om da sărutări pe cale").
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul "Ca un stâlp eu stăm în lună!", iar superlativul "Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:

"Şi te-ai dus dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră -
Floare-albastra! floarc-albastră..
Totuşi este trist în lume!"

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi aparţin a două lumi diferite. Penultimul vers, repetiţia simbolului iubirii absolute ("floare albastră") semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul.

Ultimul vers, "Totuşi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuşi" sau "totul", întrucât manuscrisul poeziei nu s-a găsit. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, care argumentează faptul că acest "totuşi" este specific simţirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în poeziile lui lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor, prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul atât de definitiv "totul", având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie numai pentru omul de geniu. Procedee artistice:

Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locuţiuni populare: de mi-i da o sărutare, ş-apoi cine treabă are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai ţine, voi cerca.
Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prăpastia măreaţă, trestia cea lină.
Cuvântul dulce este folosit cu diferite funcţii gramaticale (adjectiv, adverb) şi stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi părul.
Contrastul dintre cele două moduri de a înţelege viaţa este redat şi la nivel lexical şi stilistic: tot ceea ce defineşte domeniul de cuprindere al poetului sugerează spiritualul: ceruri nalte, întunecata mare; tot ceea ce defineşte modul de înţlegere a fetei sugerează realitatea vieţii.
Poezia depăşeşte limitele unei poezii de dragoste, implicând condiţia omului de geniu.
- epitete: "de-aur părul", "albastra, dulce floare";
- comparaţii: "Voi fi roşie ca mărul", "Dulci ca florile ascunse";
- personificări: "izvoare plâng în vale";
- prozodia:, versificaţia este trohaică, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă (căldură-gura; frunze-ascunse);
- expresii populare: "de nu m-ai uita încalţe", "Nime-n lume n-a s-o ştie";
"Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.

De la Novalis pare sa fi luat Eminescu 'floarea albastra' ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.

MOȘ ION ROATĂ ȘI VODĂ CUZA de ION CREANGĂ

Între ţăranii fruntaşi care au luat parte împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindene. Numai atâta că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum pintre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

 

În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoi, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţiindu-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început pănă la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preuţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucaseră din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde or fi acolo, că bune inimi aveau.

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de feliul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind luptă între timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire !

Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralii totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai venea la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s ?...

Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. 

În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru "Unire". Numai atâta, că bătrânii voiau "Unire" cu tocmală, iar tinerii "Unire" fără socoteală, cum s-a şi făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul; ba că face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi, căci, dacă n-ai carte, n-ai parte, scurtă socoteală; ba că, de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine li-i stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni ! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite ! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las' pe dânşii, că ne scot ei la covrigi ! Ba că vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale; ba că vorba multă, sărăcia omului, şi, dacă li-i treaba de aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului. 

Și câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las' pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă... Şi iaca aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.

Acum vine alta la rând. 

Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:

- Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele !

Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:

- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule ? ! Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet ! nu ţ-a lua nime din spate ce ştiu eu... Auzi obrăznicie ! Tu... cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine !...

Moş Ion Roată, simţindu-se lovit pănă în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:

- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi ? Ei, cucoane, cucoane ! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră de atâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât atât: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi ! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi... Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi ! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti... şi tot noi cei horopsiţi !

- Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte !

La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina... a rămas ca opărit. Iar colonelulAlexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.

În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat "Unirea", şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrămile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.

- He, he ! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit ! Rădică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns  ?

Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i cetească hârtia.

Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:

- Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg !

Atunci moş Roată, viindu-şi în sine, începe a se jălui cum urmează:

- Luminarea-voastră ! De când cu păcatul cel de "ad-hoc", n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi puie mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un năcaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste. Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de săc între cei de o samă cu mine. Dar de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul:

Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare ! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boieriu să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine ! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul ! Şi cu rânduiala asta, măria-ta, în câţiva ani de zile m-au calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea care pentru mine a fost cel mai scump lucru !

Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

- Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus. Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci el nu bate cu ciomagul.

Lui moş Ion Roată i se umplu din nou ochii de lacrămi, şi sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zise oftând:

- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta ?

- Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

Sfârșit

ALEODOR ÎMPĂRAT de PETRE ISPIRESCU

Aleodor împărat

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deșert.

Când, tocmai la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor.

Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră.

Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise:

- Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfârșit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Și chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirei împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ți spui: Vezi tu muntele acela de colo ? Să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop: și cine calcă pe moșia lui, nu scapă nepedepsit.

Acestea zicând, căscă gura de trei ori și-și dete sufletul. Se duse și el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea și pământul.

Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră și poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape.

Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa, și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui.

Adesea ieșea Aleodor la vânătoare ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisoseau de la trebile împărăției. El ținea minte ce-i spusese tătâne-său și se silea să-i păzească cuvintele cu sfințenie.

Într-o zi, nu știu cum făcu, dus fiind pe gânduri, și alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de pași, și iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui.

Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut și scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.

Pocitania pământului îi zise:

- Toți nelegiuiții ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.

- Mai întâi trebuie să știi, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă și fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gând rău asupră-ți.

- Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.

- Ba să mă ferească Dumnezeu ! Eu ți-am spus curatul adevăr, și daca vrei luptă, alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș împărat.

Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăției nu-l iartă să facă o călătorie așa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară ași ! unde vrea să știe pocitul de toate astea ! El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, și să rămâie cu sufletul în oase.

Aleodor se știa vinovat. Deși fără voia lui, dară știa că a făcut un păcat de a călcat pe moșia slutului. Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.

Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop știa că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-și ție cuvântul, ca unul ce era om de omenie, și-i zise:

- Pasă cu Dumnezeu, și să-ți ajute să vii cu izbândă bună.

Aleodor plecă. Și cum mergea el, gândindu-se și răzgândindu-se cum să-și împlinească sarcina mai bine, căci își dăduse cuvântul, se pomeni pe marginea unui eleșteu și o știucă se zbătea de moarte pe uscat.

Cum o văzu, el se duse să o ia să-și aline foamea cu dânsa.

Știuca îi zise:

- Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde când cu gândul n-ăi gândi.

Aleodor o ascultă și o dete în apă. Atunci știuca îi mai zise:

- Ține acest solzișor, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

Flăcăul plecă mai înainte și se tot mira de o astfel de întâmplare.

Când, iacă se întâlnește cu un corb ce avea o aripă ruptă. Și voind să vâneze corbul, el îi zise:

- Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ți-oi prinde.

Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz și de treabă, și îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:

- Ține penița asta, voinicule, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

Luă penița Aleodor, și-și cătă de drum. Dară nu făcu o sută de pași și iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise:

- Cruță-mi viața, Aleodor împărat, și eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

Auzind Aleodor unele ca acestea, și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.

Și mergând înainte, cale de nu știu câte zile, dete de palaturile lui Verdeș împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă și așteptă ca doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută.

Stete o zi, stete două; și ca să vie cineva să-l întrebe ce voiește, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeș împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o.

- Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea și să nu meargă nimeni să-l cerceteze ? Pentru asta vă plătesc eu simbrie ? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală ?

Slujitorii dădeau din colț în colț și nu știau ce să răspunză. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor și-l duse înaintea împăratului.

- Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, și ce aștepți la poarta curților mele ?

- Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ți cer fata.

- Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci așa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ți se va tăia și se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.

- Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da și altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.

- Așa ?

- Așa.

Se puseră și făcură legătura; scriseră carte și o întăriră.

Viind fata de față, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va ști mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea și se răzgândea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Și tot mergând pe gânduri și tot plănuind, iată că-și aduse aminte de știucă. Scoase solzul, se uită și gândi la stăpâna lui; când iată, măre, că știuca și venise și-i zise:

- Ce poftești de la mine, Făt-Frumos ?

- Ce să poftesc ? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu știi tu ceva să mă înveți ce să fac ?

- Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.

Și îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel și îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalți cosăcei.

Când se sculă fata își luă ocheanul și se uită cu el în toate părțile. Nu-l văzu. De unde ceilalți cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniți, pre după case, pre după câte o șiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunsese astfel, încât fata intră la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul și în mare, și îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan.

- Ieși d-acolo, hoțomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit așa ? Din coșcogeamite omul te-ai făcut un cosac și mi te-ai ascuns în fundul mării.

N-avu încotro și trebui să iasă.

Ea și zise împăratului:

- Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Și mult e nurliu și drăgălaș. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierți, tată, că nu e prost ca ceilalți. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.

- Vom vedea, îi răspunse împăratul.

A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât înaintea lui, și-i zise:

- Ce mă vrei, stăpâne ?

- Ia uită-te, neiculiță, ce mi s-a întâmplat; nu știi tu ceva să mă înveți ?

- Să cercăm.

Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.

Cum se sculă fata, își luă ocheanul și iarăși îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape și prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită și în sus. Și zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, și-i zise:

- Ghidi, ghidi, tâlharule ce ești ! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut așa pitcoace de pasăre ? Nici în rai nu scapi de mine !

Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.

Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise:

- D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză ?!

A treia zi, dis-de-dimineață, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voiește, tăunele zise:

- Lasă pe mine, și de te-o găsi, eu aici sunt.

Îl făcu o lindină* și-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simtă ea.

Sculându-se fata și luând ocheanul, îl căută toată ziua, și, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morții, căci îl simțea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:

- Ci ia arată-te odată. Te simt că ești p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.

Dacă auzi el că este biruită, se dete binișor jos din coada ei și se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, și îi dete fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste și alai, până afară din împărăția lui.

Pe drum, ei stătură să facă popas. Și după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei și adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se scurgeau ochii după frumusețea și după boiul lui. Inima îi dete brânci și ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse și îi zise:

- I ! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai !

- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.

- Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă; căci atunci știam și eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.

Pornind și de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.

- Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, și voi să plece.

Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă și nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul.

Slutul se dete pe lângă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lângă dânsa.

Dară fata îi zise:

- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe fața pământului.

Sluțenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ și umbla cu șoșele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.

Dară, ași ! feritu-l-a sântulețul să se apropie de dânsa ! căci îl ținea țintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă, și din spurcăciune nu-l mai scotea.

- Piei, necuratule, de pe fața pământului, să scape lumea de o ciumă și de o holeră ca tine.

Mai stărui ce mai stărui, și daca se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere.

Atunci Aleodor întinse coprinsul său și peste moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, luă de soție pe fata lui Verdeș împărat și se întoarse la împărăția lui.

Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soțioară de-i râdea și stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie; și, urcându-se din nou în scaunul împărăției, domni și trăi în fericire, până se istoviră.

Iară eu încălecai p-o șea și v-o spusei dumneavoastră așa.