Baltagul ~*~ CARACTERIZARE ~*~ Vitoria Lipan

Vitoria Lipan este eroina principală a romanului deoarece participă la toată acţiunea, iar celelalte personaje acţionează în funcţie de comportamentul şi de reacţiile ei. Prin calităţile sale, Vitoria devine simbolul adevărului, al dreptăţii, al legilor strămoşeşti şi al datinei.
Este soţia lui Nechifor Lipan, oier de la Măgura Tarcăului, şi îşi trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte.
Mijloacele de caracterizare a personajului feminin sunt directe, ce se desprind din spusele naratorului sau ale altor personaje, şi indirecte, ce reies din comportamentul, gândurile, reacţiile şi vorbele Vitoriei. Numele Vitoriei devine mijloc de caracterizare indirectă, semnificând biruinţa, victoria.Din cauza întârzierii de şaptezeci şi trei de zile a lui Nechifor, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi, Vitoria devine neliniştită. Neliniştea ei se transformă în bănuială şi în rea presimţire, întărite de vise şi de semne. Căutarea adevărului determină toate hotărârile şi mişcările ei.În expoziţiune, naratorul conturează un succint portret fizic al eroinei: „avea ochii căprui în care se răsfrângea lumina castanie a părului”. Aceşti ochi căprui, „aprigi şi încă tineri, căutau zări necunoscute”, erau „duşi departe”. Ei trădează frământările interioare ale femeii. Despre aceleaşi frământări vorbesc manifestările ei exterioare: „fusul se învârtea harnic, dar singur”. Şi natura este alături de Vitoria: „... privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor”.
Vitoria îşi cunoaşte bine bărbatul de aceea, când merge la părintele Daniil pentru sfat îi spune: „Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petreceri... însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”.
Este o femeie simplă, fără ştiinţă de carte, dar cu intuiţie bună şi cu multă experienţă de viaţă. De aceea, acţiunile sale au la bază ştiinţa semnelor, a viselor şi vocea experienţei. Visele sunt cele dintâi semne prevestitoare de rău. Primul vis „i-l arată pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea”; altă dată l-a visat „trecând călare o apă neagră... Era cu faţa încolo”.
Un alt semn este glasul lui Lipan, venit din memoria ei afectivă, „dar nu putea să-i vadă chipul”.
Vitoria înţelege şi semnele naturii: vântul „trecu şuşuind prin crengile mestecenilor, pădurea de brad dădu şi ea zvon”. Alte semne vin din vremuri imemoriale: cucoşul dă semne de plecare, fiind aşezat pe prag şi cu pliscul spre poartă. Poarta se deschide, dar nu intră nimeni.
Comportamentul Vitoriei
Proiectată în realitatea monografică şi mitică a romanului, Vitoria este păstrătoarea datinilor moştenite „din vremea lui Burebista”. În popasurile de la Borca şi Cruci, unde întâlneşte un botez şi o nuntă, respectă ceremoniile la care asistă. Organizarea privileghiului, a înmormântării şi a praznicului este pentru eroină o datorie creştină.
Peste toate acestea însă, efortul Vitoriei de a restabili adevărul şi ordinea lucrurilor în legătură cu moartea soţului ei o înalţă la proporţii baladeşti. În comportamentul femeii se cuprinde o întreagă filozofie de viaţă, un echilibru în toate. Ea închipuie în roman pe măicuţa bătrână din balada „Mioriţa”, atunci când întreabă despre cine a văzut un om „cu un cal negru ţintat în frunte şi cu căciulă brumărie”.
În momentul găsirii câinelui la Sabasa,naratorul surprinde reacţiile femeii, care dezvăluie sufletul zbuciumat: „Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp, o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit”.
Ca un adevărat regizor, Vitoria conduce demersurile pentru descoperirea aevărului şi construieşte scena demascării vinovatului. Prin vorbe aluzive, de faţă cu toţi mesenii îi provoacă pe vinovaţi să se demaşte, împlinind astfel, o dreaptă judecată. Datoria faţă de Nechifor fusese „împlinită cu muchea baltagului”, prin feciorul ei, Gheorghiţă.
Ca mamă, Vitoria este aceeaşi femeie energică şi exigentă. Pe Gheorghiţă „îl ocrotea şi-l apăra de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea”. Cu Minoroda era mai exigentă, spunându-i „îţi arăt eu coc, valţ şi bluză! Nici eu nici bunică-ta n-a ştiut de acestea”. După momentul praznicului, viaţa îşi reia cursul firesc.
Vitoria Lipan rămâne un personaj reprezentativ pentru spiritualitatea ţărănească străveche, un model pentru adevăr şi tradiţie. este dirijat de înţelepciune, inteligenţă şi luciditate. Nu pleacă la drum până nu dă sfaturi gospodăreşti argatului, trimite zestrea Minodorei la mânăstire şi îşi lasă şi fata acolo. Fiind o femeie credincioasă, se mărturiseşte preotului, ţine post şi se împărtăşeşte, sfinţeşte baltagul pentru Gheorghiţă, duce la biserică daruri, se închină şi se roagă la icoana Sfintei Ana.