AFARA-I TOAMNA MIHAI EMINESCU REFERAT - COMENTARIU

Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 in Convorbiri literare, "Afara-i toamna...", "Sunt ani Ia mijloc...", "Cand insusi glasul...", formeaza un triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta, surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent literar ivit la orizont, simbolismul.

La 1 octombrie 1879 apar în Convorbiri literare şapte poeme de Eminescu, dintre care trei sonete : Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul ; două poezii : Freamăt de codru, unde melancolia iubirii se îmbină cu regretul naturii pierdute, şi Revedere, un delicios poem în formă de baladă populară ; Foaia veştedă, o adaptare după Lenau, şi, în sfârşit, Despărţire, un poem de adio unde regăsim, într-un fel, amărăciunea şi disperarea din Rugăciunea unui dac.

Cele trei sonete formează un ansamblu. Perpessicius (II, p. 119) afirmă că ele sunt o expresie a aceluiaşi moment psihologic şi că provin din „aceeaşi plasmă comună". Toate trei exprimă, cu câteva nuanţe de detaliu, nostalgia imperioasă a femeii iubite. Ea este adusă în prezent printr-un efort de imaginaţie şi de dragoste, dar aceasta numai pentru a dispare
Eminescu ar fi scris în 1886 Veronicăi că pe toate versurile din Atât de fragedă, din De cate ori, iubito..., din Lasă-ţi lumea ta uitată şi din Şi dacă ramuri bat in geam ar trebui citit : „Sunt al ei..." (Perpessicius, II, 
imediat şi a-l lăsa pe poet într-o stare de emoţie şi de deznădejde.

Afară-i toamnă, la fel ca Noaptea şi ca Singurătate, evocă poezia unui interior călduţ : afară vântul suflă, e toamnă, frunzele cad. Iar tu, tu citeşti scrisori... Aceste scrisori ajută la retrăirea unei vieţi într-un singur ceas. Timpul trece şi poetul, dormitând, se gândeşte la zâna Dochia ; ceaţa nu încetează să crească în jurul lui... Dar deodată, foşnetul unei rochii, sunetul unui pas, străpung liniştea. Mâini subţiri şi reci acoperă ochii visătorului solitar.

Acest prim sonet, foarte bogat în emoţie lirică, conţine eminente calităţi de formă : Eminescu are grijă îndeosebi de rime. Fiecare cuvânt rodeşte. Stilul este plin şi ferm. în plus, un fel de necesitate internă pare să determine înlănţuirea strofelor : citirea scrisorilor vechi, visarea la gura sobei, evocarea zânei Dochia, apoi a femeii iubite marchează momentele acestei „nopţi de toamnă", Nici un detaliu nu este de prisos. Ansamblul este tratat cu un fel de austeritate, de tensiune, pe care nu le anunţau primele variante ale poemului.

Perpessicius publică patru manuscrise. De la unul la celălalt, se poate urmări o tendinţă constantă spre rigurozitate. La început, se pare că Eminescu nu a vrut  să-şi   situeze  dintr-odată  opera  într-un   „climat"
Se cuvine sâ notăm că cele şapte poeme apărute în octombrie au fost trimise la laşi în perioada dintre moartea lui Ştefan Micle şi călătoria Veronicai la Bucureşti. Ele au fost definitivate în timpul acestor săptămâni în care poetul, ştiindu-şi iubita liberă în urma morţii soţului ei, schiţează planuri de viitor : planuri de căsătorie şi chiar de convertire la catolicism, pentru ca mariajul să fie mai durabil ! Este imposibil ca starea de spirit a lui Eminescu să nu fi exercitat nici o influenţă asupra textului celor şapte poeme ale sale (ştim că prima lor redactare este făcută cu mai mulţi ani în urmă), dacă nu în esenţă, cel puţin în alegerea unei ciorne sau alteia înainte de a o definitiva.

Sonetul pare astfel format din două elemente juxtapuse în mod destul de gratuit. Mai târziu, Eminescu, conştient de această stângăcie, îşi va începe poemul printr-o aluzie la anotimpul trist care împrumută melancolia sa meditaţiei visătorului. în timp ce manuscrisul 2260, 238, din 1879, debutează prin aceste cuvinte :
„Afară-i iarnă, viscol..." 

textul definitiv înlocuieşte iarna cu toamna, anotimp romantic, prielnic stărilor de apatie şi de retragere în sine...
Eminescu a păstrat până la capăt breşa din versul 7, această reluare a mişcării prin conjuncţia „dar". In textul definitiv însă, cititorul nu mai încearcă sentimentul penibil că începe o nouă desfăşurare. Dimpotrivă, scăldate în aceeaşi atmosferă de tristeţe, diversele ocupaţii ale poetului se înlănţuie una după alta ca într-un fel de progresie naturală : citirea scrisorilor, apoi meditaţia asupra vieţii care s-a scurs şi, în   sfârşit,  somnolenţa visătoare la gura sobei.

Să  notăm, de asemenea, că Eminescu renunţă  la unele versuri   care  conţineau   detalii   fără  îndoială   prea   prozaice.   In manuscrisul 2268, 14-15 el scrisese :
„Astfel mă-ncurc de voie-n dulci nimicuri De muşti mă apăr, cari zboară roată..."
Reclădit cu mai multă rigurozitate, debarasat de unele uşoare trivialităţi, sonetul I, aşa cum îl publică Eminescu, capătă la Bucureşti o semnificaţie pe care nu o avea încă la data primei variante. Accentul e pus mai mult pe scurgerea timpului şi pe minunata vrajă  a  amintirii  care într-o  oră  ne  redă  o viaţă.

O variantă a aceluiaşi vers 6, publicată în „subsol" de Perpessicius, conţine acest detaliu şi mai pitoresc :
„Sau prind o muscă care zboară roată..." Perpessicius face o apropiere între aluzia la muşte şi o aluzie analogă, care se găseşte la începutul unei variante din Atât de fragedă (ms. 2262, 36 v). Este cert că zborul muştelor şi bâzâitul lor iau în acest fragment O, tăceţi o semnificaţie simbolică foarte clara : este vorba de un roi de visuri, din care răsare chipul femeii iubite. O variantă de „subsol" confirmă interpretarea noastră :

„O   tăceţi...   n-auziţi   (voi)   zborul  cel  uşor  de  visuri  multe Abia zbârnâie subţire ca şi zborul unei muşte." Dar   nu   trebuie   să   împingem   prea   departe   această   apropiere.
In varianta în discuţie a poemului Afară-i toamnă, muştele nu mai sunt simbolul visurilor : ba dimpotrivă, poetul le alungă şi se apără de ele.
E mai bine să credem că Eminescu, în primele schiţe ale poemului său, voia pur şi simplu să se descrie pe sine sub trăsăturile unui visător lipsit de ocupaţie şi nonşalant - un visător care fumează la gura sobei şi care pică de somn fără ca gestul său de a se apăra de muşte să aibă vreo valoare simbolică.

In manuscrisul 2261, 139, citim în versurile 7-8 : „Dar şi mai bine-i când afară-i zloată Să stai fumând la foc..."
Deja compunând poemul Singurătate  (sonetul Afară-i toamnă ne pare a fi o simplă reluare, mai scurtă, mai concentrată a acestuia), în care e zugrăvit acelaşi tablou de interior :   o   cameră   călduţă,   prielnică   visării,   -   Eminescu   adăuga decorului fumul ţigării sale: 

„Intre degete ţigara Eu mă uit atunci la foc"
Dar el a renunţat, în redactarea definitivă a ambelor poeme, la acest detaliu prea familiar.
 „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci   nimicuri"  în loc de : „Astfel pierdut de voie-n dulci nimicuri".
 „Şi într-un ceas gândeşti  la viaţa toată"  în  loc de : „Şi-ţi aminteşti pe rând viaţa toată".

Ultimul terţei nu mai e simpla chemare a unui gest graţios, a unei „surprize" familiare şi încântătoare, ci un fel de evocare în sensul exact al termenului : visul poetului suscită, prin intensitatea sa, apariţia tinerei femei. Halucinaţia este completă şi ochii, închişi, simt atingerea iluzorie a  mâinilor subţiri  şi  reci.
Celelalte două sonete vor dezvălui că era vorba aici de o simplă viziune, de o fantomă. 

Amândauâ vor exprima acelaşi regret, aceeaşi implorare şi vor sta mărturie disperării în care absenţa iubitei îl aruncă pe poet.
Sonetul face glorie literara incepand din secolul al XIII-Iea, strabate intreaga Renastere si ajunge in clasicism si in romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat.