Sara pe deal de Mihai Eminescu rezumat

Sara pe deal

Poezia SARA PE DEAL a fost publicta în revista "Convorbiri literare" la 1 iulie 1885. Poezia "Sara pe deal" este o idilă - pastel, o poezie construită cu elemente descriptive de natură şi sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune speciile eminesciană.
Tema poeziei o constituie aspiraţia poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic.
Titlul este speciile pastelului şi ilustrează locul şi timpul în care urmează să se manifeste iubirea."

Structura poeziei 
Compozitional, poezia este alcatuita din sase strofe de cate patru versuri si ar putea fi impartita in doua secvente:
In primele patru strofe, autorul descrie un peisaj rustic si pastoral, cu turme si sate ancestrale pierdute in departari:
„ Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plang, clar izvorand in fantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine. Luna pe cer trece-asa sfanta si clara. Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.

Strofa I a poeziei ilustrează tabloul înserării într-un peisaj natural, în cure imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară numită pastel. Personificarea buciumului care "sună cu jale" şi a apelor care "plâng" semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de iubire desăvârşită. Imaginile vizuale "Turmele-l urc, stele le scapără-n cale" şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste. "In strofa a doua,perspectiva e panoramica ,incluzand o dimensiune terestra(„ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”) si una cosmica („luna pe cer trece asa sfanta si clara”, „stelele nasc umezi pe bolta senina”). Aspectele de peisaj sunt prinse intr-o miscare a privirii, nu raman imobile si potenteaza farmecul misterios prin incadrarea lor in spectacolul cerului de vara.

Spatiul poetic din strofele 3 si 4 devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizeaza excesiv, dar nici abstract ,valabil oriunde si oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala, cu turme care urca dealul, cu oameni care vin de la coasa(„osteniti oameni cu coasa-n spinare/vin de la camp”), cu sate pitite in vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime nealterata.

Imaginile pe care le construieste Eminescu sunt vizuale( cu alternante de umbra si lumina, dar nu cromatice) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in mod paradoxal la accentuarea tacerii generale. Ele sunt melodioasa si melancolice („buciumul suna cu jale”, „apele plang”, „fluiere murmura-n stana”), familiare („scartaie-n vant cumpana de la fantana”, „toaca rasuna mai tare”) sau difuze („clopotul vechi imple cu glasul lui seara”), alcatuind un strat sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii.".
Ultimul vers accentuează nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire, într-un limbaj specific popular.
îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul universal cosmic este sugestiv relevată de prezenţa elementelor specifice celor două planuri: "Streşinc vechi casele-n lună ridică", "nourii" şi "fântâna", "stâna".
Trebuie remarcate, de asemenea, în aceste strofe, imaginile auditive şi cele vizuale, care compun pastelul.

Ultimele două strofe revelează ritualul iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea ca stare sentimentală, dată de interjecţia sugestivă: "Ah!" care se repetă la începutul primelor două versuri, de dorinţa îndrăgostiţilor de a trăi sentimentul de iubire: 'Ore întregi spuneţi-voi cât îmi eşti dragă". Tot in primele patru strofe este imaginat si timpul iubirii: o „sara" nefixata in vreme, cand stelele „scapara" ca totdeauna, „apele plang" in eterne izvoare, iar „luna pe cer trece asa sfanta si clara" masurand timpul universal infinit.
Dorita clipa a intalnirii se incadreaza astfel in vesnicie, scotandu-i pe cei doi indragostiti de sub tirania timpului curga­tor.
Cea de-a doua secventa a textului cuprinde ultimele doua strofe:
„Ah! in curand satul in vale-amuteste; Ah! in curand pasu-mi spre tine grabeste: Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga.
Ne-om razima capetele unul de-altul Si surazand vom adormi sub inaltul, Vechiul salcam. - Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"
Daca in prima secventa verbele erau la indicativ prezent, de data aceasta, viitorul proiecteaza clipa iubirii in vis si in ideal.
Trecerea se face prin cele doua versuri exclamative de la inceputul strofei a V-a: aflat intre deal si vale, intre ideal si real, tanarul indragostit va fi oprit din elanul sau de iubire si restituit conditiei sale, ca un alt Hyperion.

Sugestive sunt. de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului, a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care sentimentul de iubire se integrează în mod desăvârşit:
- imagini vizuale: "Turmele-l urc, stele le scapără-n cale", "Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară", "Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp ..." etc.
- imagini auditive: "buciumul sună cu jale", "Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna", "toaca răsună mai tare", "Clopotul vechi împle de glasul lui sară" etc.

Prozodia este deosebita prin ritmul versului de 12 silabe, alcătuit în mod cu lotul surprinzător dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminină (ultima silabă neaccentuată) dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.

Coriambul, prin cele doua accente pe silabele 1 si 4, obliga la o rostire mai inalta a unitatilor sonore de la inceput, iar pauza care urmeaza le separa de restul versului si le individualizeaza. Cei doi dactili creeaza o miscare mai grabita, in care sunetele se estompeaza, se degradeaza lent. Troheul inchide puternic si miscarea si sonoritatea.